Evoluția feminismului în România

Feminismul românesc de la sfârșitul secolului XIX a fost sincron cu cel din occident, și s-a datorat acțiunilor unui grup restrâns de femei cu grad înalt de educație. Statutul legal al femeilor din acea perioadă era asemănător minorilor sau persoanelor cu dizabilități intelectuale. Asa cum am aratat anterior, femeile erau incapacitate din punct de vedere economic și social și, în acest context, mișcarea feministă a urmărit schimbarea legislației și obținerea de drepturi civile și politice egale. Achizițiile majore ale acestei etape au fost: accesul femeilor la educația superioarã, reforma învățământului gimnazial și liceal, deschiderea accesului femeilor la unele profesii de la care erau excluse (mai ales cele de medic și jurist), recunoașterea dreptului de proprietate pentru femeile măritate, îmbunătățiri ale legislației asupra divorțului și custodiei asupra copiilor și, treptat, obținerea dreptului la vot. Acesta din urmă a fost obținut în anul 1939, dar a fost un drept formal, ce nu a putut fi exercitat în condiții de dictatură.

În timpul regimului comunist nu se poate discuta despre o mișcare, sau teorii feministe, regimul totalitar netolerând nicio altă ideologie decât cea comunistă. Comunismul a jucat un dublu rol. Pe de-o parte, a asigurat sprijin prin înființarea creșelor și grădinițelor, acces la educație și locuri de muncă și o politică de ,,emancipare prin muncă”. De cealaltă parte, însă, a jucat un rol opresiv, prin limiatarea drepturilor fundamentale, inclusiv cel de a dispune de propriile capacități reproductive. Prezenţa femeii în activitatea productivă nu a presupus şi emanciparea socială. Independenţa sa financiară a fost surmontată de obligaţiile de reproducere. Îngrădirea drepturilor reproductive ale femeilor are loc prin începând cu anul 1966, prin Decretul nr. 770, care interzicea întreruperea sarcinii. Acesta a făcut numeroase victime, atât în rândul femeilor (care au fost nevoite să recurgă la avorturi clandestine, în condiții medicale precare), cât și al copiilor (numiți în mod ironic ,,decreței”), nedoriți și abandonați în orfelinate.

După 1989, feminismul românesc, a trebuit să acopere un gol creat de comunism, să recupereze o diferenţă uriaşă comparativ cu evoluţiile sale din Europa de Vest şi din Statele Unite. În acest context, apar primele organizații pentru apărarea și promovarea drepturilor femeilor (Organizația AnA, Centrul FILIA), apar primele cursuri universitare pentru studii de gen, se dezvoltă activismul civic și se îmbină cu cel politic și sunt adoptate o serie de acte legislative favorabile agendei feministe românești.